Marcel Lupșe este un artist vizual român, impresionant pentru prezența și carisma sa, demn de respect și admirație pentru personalitatea sa și amploare al muncii sale, călduros în relațiile sale cu ceilalți.

Esti din Transilvania în Romania. Cine au fost părinții tăi?

Da, m-am născut la Dej. Destin ! Dar am copilărit pe Valea Bârgăului.

Tatăl meu se trage din Maramureș, din Buciumi, pe Valea Chiuarului, în apropierea Șomcutei-Mari, o zonă impregnată de istorie și frumusețe, având în familie un constructor de biserici de lemn.

Mama, de pe Valea Bârgăului, unde familia mea s-a stabilit, întâi în Prundu Bârgăului, apoi în satul de obârșie al mamei, Mijlocenii Bârgăului.

Deci ai crescut la țară. Ai amintiri din copilărie care ar putea explica vocația ta artistică ?

Am crescut într-o atmosferă de vis, foarte aproape de natură. Am cutreierat dealurile, pădurile, poienile încărcate cu miresme de flori, de culori, fermecat de universul pe care-l descopeream în fiecare zi.

Cred că aceste senzații, trăiri s-au adunat în mine ca un bagaj pe care-l duc, de care nu mă pot despărți care mă definește. Mai cred ca spiritul locului în care trăiești primii ani marchează fundamental existența fiecăruia dintre noi.

Ai petrecut mult timp cu bunica ta maternă ?

De bunica mea maternă am fost foarte apropiat. Se numea Antonia, Tonica îi spuneau sătenii. Personalitate puternică, înțeleaptă și -învățată- nu școlită, și-a crescut cei cinci copii în duhul binelui, adevărului și frumosului.

A avut un rol important în creșterea nepoților ei printre care eu am avut un statut privilegiat. Mi-a povestit că primii pași i-am făcut cu ea în grădina casei, printre tufele de busuioc, mentă și lavandă și asta cred că m-a marcat.

Am aflat de la ea povești cu iarba fiarelor, care m-au fermecat. Si așa am rămas ! Fermecat!

Știa foarte multe despre tot ce ne înconjura. Fiecare ieșire la câmp împreună , era o lecție, un adevărat vademecum despre extraordinara putere pe care o au aceste umile ierburi de pe câmp, marginea drumului sau liziera pădurii. Îmi amintesc că îmi arăta, copil fiind, la ceasuri de sărbătoare ce mare putere are un mănunchi de ierburi de câmp și ce important este să le recunoști și să le ai la îndemână. Ei îi datorez apetitul meu fitologic, și pentru asta îi mulțumesc întotdeauna.

Unde ai fost la școală ? Are ea a avut o influență asupra darurilor tale artistice ?

Școala primară și gimnazială le-am făcut în Prundu Bârgăului. Profesoara mea de desen nu a avut o carieră artistică importantă dar a avut ,în schimb, o vocație pedagogică de excepție. M-a făcut să am curaj, să experimentez, să mă exprim, să descopăr.

Au fost importanți anii de liceu ?

Am urmat apoi liceul la Cluj, un liceu industrial menit să imi dea o meserie de bază, cea de electricean. Am avut însa posibilitatea ca din anul III să urmez în paralel și cursurile Universității populare de Artă din Cluj. Am început să am contact cu viața culturală clujeană, expoziții, concerte, operă și teatru, fapt ce mi-a deschis orizontul și mi-a definit opțiunile de mai târziu.

Spre deosebire de colegii mei de liceu care au urmat o facultate tehnică, devenind ingineri, eu am optat pentru Arte! Am fost respins la primul examen de admitere, in perioada aceea fiind și o concurență acerbă pe câteva locuri. Alesesem să urmez sculptura. Nu a fost sa fie!

Totuși, te alături unei școli de artă din Cluj?

Am efectuat serviciul militar care la vremea aceea era de un an si 4 luni și după, m-am angajat ca electrician până la următoarea sesiune de admitere. M-am pregătit asiduu și în 1976 am reușit la Institutul de Arte /Ion Andreescu/ Cluj la secția Pedagogia Artei.

Ulterior, după Revoluție, am făcut și un master în Pictură, iar în 2010 mi-am dat Doctoratul în Arte Vizuale.

În perioada anilor de studiu, un rol determinant l-a avut profesorul meu, pictorul Vasile Crișan. Am descoperit că și el sonda același univers magic în care am crescut și eu. Se creea o legătură peste timp. Un pedagog desăvârșit.

Ca artist era diferit de toți artiștii pe care i-am cunoscut în perioada de formare. În studenție cât voiai să înveți depindea și de profesor dar în primul rând depindea de tine. Puteai să faci  școala foarte serios. Atelier, cursuri, bibliotecă, expoziții, muzee.

Este adevărat că desenai portrete ale colegilor tăi de clasă?

În liceu și în facultate desenam adesea portretele colegilor. Era un exercițiu pe care l-am practicat mulți ani. Am făcut și o expoziție personală  cu portrete prin anii 1984-85. Portretul este un gen care mă pasionează și acum.

A existat o artă oficială pe vremea lui Ceaușescu?

După terminarea facultății puteai să te implici sau nu în așa numitul realism socialist. Erau comenzi, erau bani, dar era o opțiune personală să faci artă „angajată”. Eu n-am făcut pactul acesta.

Ce impact a avut revoluția din 1989 și căderea lui Ceaușescu asupra artiștilor? Și asupra instituțiilor artistice?

Firește că după căderea lui Ceaușescu a existat o deschidere și pentru artiști – posibilitate de a călători, de a lua contact cu occidentul, de a expune în afara granițelor. În același timp se putea lucra fără cenzură, dar toate acestea s-au întâmplat fără un ajutor prea mare din partea statului.

O schimbare,nesperata, a sistemului social nu a dus imediat și neapărat la o dezvoltare a artei, la schimbarea mentalităților. Aceasta a venit în timp, muzeele, galeriile au început să se dezvolte și să-și lărgească și diversifice aria de investigare a fenomenului artistic, odată cu apariția și dezvoltarea pieței de artă.

Crearea Uniunii Artiștilor Plastici din România datează din acest moment? Cum a funcționat acest corp?

UAP este o creație mult mai veche și a funcționat ca un sindicat (exceptând politizarea din perioada ceaușistă) așa cum functionează și acum – e bine ca există totuși o organizație profesională care are în vedere în primul rând interesele artiștilor. Din câte știu așa ceva nu există în occident la nivel național….

Cum ai ajuns la Bistrița? În ce an și de ce vă stabiliți în acest oraș?

Până în 1989 am fost profesor la Dej apoi, după Revoluție s-a ivit posibilitatea de a veni la Bistrița, apropiidu-mă de locurile copilăriei.  Mai mulți ani am lucrat in administrația culturală a Județului Bistrița-Năsăud.

Cum și de ce v-ați alăturat studiourilor de artiști din Bistrița?

La Bistrița se formase un nucleu de artiști la care m-am alăturat și eu. Gruparea avea ateliere și galerie de artă proprie – un lucru foarte important.

Au existat și relațiile de schimburi culturale care s-au dezvoltat pe parcurs cu alte țari :Franța, Germania, Polonia, Italia, Austria, Ungaria, R. Moldova, etc. care au creat o efervescența culturală extrem de productivă. Grupul de artiști bistrițeni a devenit tot mai cunoscut în țară și în străinătate prin expozițiile și evenimentele pe care le-a organizat.

• 

• 

A existat un spirit colectiv ? Putem vorbi de o „Școală Bistrița” așa cum am vorbit despre „les fauves hongrois” din Nagybanya (acum Baia-Mare) sau artiștii și-au urmat inspirația și au creat fiecare cu stilul lor ?

După restaurarea atelierelor și a galeriei de artă „Arcade 24” finalizată în anul 2000, activitate pe care am coordonat-o, grupul artistic a beneficiat și de condiții mult mai bune de creație si expunere.

În paralel înființarea și dezvoltarea Liceului de Arte /Corneliu Baba/ la Bistrița a dat posibilitatea afirmării unor noi generații de tineri artiști care s-au alăturat grupului nostru.

Cu timpul cred că se va putea vorbi într-adevăr de o /Școala de la Bistrița/, multi absolvenți ai liceului fiind acum artiști importanți. Orice școala nu se poate forma fără o atmosferă de efervescență culturală care la Bistrița s-a format deja. Direcțiile în care se va dezvolta rămâne să le vedem în viitor. Pentru asta trebuie timp.

Apropo de inspirație, spui că „muza nu vine când vrei, vine când vrea, iar când vine, trebuie să te găsească în atelier”. Aceasta este concepția ta despre inspirație?

Cred că munca artistului, dacă e continuă, serioasă, are mai mari șanse să fie „atinsă” de inspirație. Depinde cât de adânc vrei să sondezi terenul pe care îl lucrezi.

În orice caz, nu te poți baza numai pe inspirație. Cine vrea să devină artist cu adevărat trebuie să știe că îl așteaptă foarte, foarte multă muncă! De peste 40 de ani eu muncesc în atelier și aștept ca din când în când inspirația să mă viziteze.

Cum vă proiectați atelierul? Are o mare importanță în viața unui artist?

Atelierul ar trebui să semene cu mine și cred că-mi seamănă – un spațiu intim, un spațiu de lucru, bibliotecă, muzica buna dar și un spațiu de primire în care oaspeții se simt întotdeauna bine.

M-am înconjurat de lucruri care sunt și motive pentru pictură, dar și de cărți, albume de artă care-ți dau senzația plăcută că nu ești singurul pictor pe lumea asta, o senzație de care de multe ori ai nevoie… Am creat o anume ordine care mă caracterizează și care pe unii aproape că îi sperie.

Să vorbim despre tehnica ta! Ce reflecții și gânduri cognitive ați dezvoltat pentru a vă găsi propriul stil?

Nu cred că trebuie să vorbim de o anume tehnică ci de tehnici. În primul rând tehnica se leagă de temă, de gen și de temperamentul artistului. El experimentează mai multe tehnici pe parcursul existenței sale și uneori se oprește asupra uneia pe care o perfecționează în nota sa caracteristică și asta îi poate defini stilul.

Alteori schimbă tehnica in funcție de suportul pe care lucrează, de textura, de deschiderea lui pentru experiment sau de multe alte variabile. Cred ca ambele căi sunt bune de urmat daca simți că vor da rezultate.

Lucrez cu glasiuri, dar și cu pastă multă, fac colaj, am folosit pentru un ciclu de lucrări pliculețe de ceai folosite, folosesc plante uscate, flori presate, iarbă, paie, deci totul in funcție de starea în care mă pun înaintea mesei de lucru sau a șevaletului.

Când ai început, ai avut teme preferate și de-a lungul carierei tale artistice, găsim peisaje din Transilvania, grădini de prieteni, buchete și portrete, în special autoportrete.

În general am aceleași teme pe care le-am abordat de la început – peisajul, natura statică, portretul, autoportretul. Diferența este că în fiecare perioadă a existenței vezi diferit. Sunt motive la care mă întorc repictându-le dar ele nu mai arată la fel în pânzele mele. Lumea se schimbă dar și noi ne schimbăm, judecăm altfel, privim altfel, simțim altfel. Așa că nu e nevoie să-ți diversifici temele, trebuie doar să privești mai adânc.

Fie pentru peisaje, grădini sau buchete, ghicim în spatele motivului o construcție geometrică foarte riguroasă? Cum organizezi compoziția picturii tale?

În general se crede că peisajul este ceva lejer, locul în care nu există nici o regulă. Bineînțeles că se înșală pentru că principiile fundamentale ale perspectivei le găsim în natură.

Pornind de la marii maeștri,  un peisaj e o construcție savantă pe care trebuie să o înțelegi înainte de a o picta. Asta încerc și eu în peisajele mele fie că sunt din Transilvania sau Dobrogea, Tescani, Sângeorz, Balcic, Veneția sau Skagen. Pentru mine un peisaj este o emoție construită.

Prin aceste autoportrete, încă de la începuturile tale, observi trăsăturile și schimbările propriului tău chip. Ce sentiment ai de la asta?In acelasi timp, ai modelul constant la dispoziția ta!

În urmă cu câțiva ani am făcut și un fel de retrospectivă în care am adunat 47 din autoportretele pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

Autoportretul e o temă importantă pentru mine. Aș putea spune că e un jurnal în imagini. Alăturând autoportretele făcute în 40 de ani se poate vedea un traseu, un ciclu pe care l-am parcurs.

Dincolo de aspectul fizic surprins cu sinceritate chiar cu un anumit curaj se poate citi relația specială dintre pictor și model, două fețe ale aceluiași personaj. O anume poezie a trecerii și a petrecerii noastre prin lume.

Astfel se poate spune ca eu mi-am fost cel mai docil și fidel model.

Nu ezitați să te aventurezi uneori în abstractizare, dar, de asemenea, mergeți spre o utilizare a obiectelor și uneori, către tehnica frunzei de aur, tipică României?

Eu sondez abstractul in fiecare lucrare. Se poate ca unii să nu vadă asta, dar asta nu e problema mea!

Folosesc și obiecte în expozițiile mele de mai mulți ani pentru ca în  timpul de sondare a realității pe care-l practic în ultima perioadă consider că obiectul alături de pictură subliniază și mai mult ideea pe care vreau s-o exprim, s-o fac mai palpabilă.

În aceeași idee folosesc și foița de aur care ne apropie mai mult de iconografia bizantină, de icoană, în situațiile în care forma devine tot mai sintetică apropiindu-se mai mult de sens.

Ai fost profesor de artă – secția de pictură – la școala de artă Bistrița ? Care este concepția ta despre predare ? Cu ce ​​relație aveți elevii tăi ?

Am fost 40 de ani profesor din care 26 într-un Liceu de Artă și am încercat să le dau tinerilor mei discipoli noțiunile și cunoștințele fundamentale pentru a putea apoi să-și construiască propria cale. E o meserie importantă, iți ia mult din timpul personal de creație dar iți dă multe satisfacții în alte planuri.

Te ține mereu tânăr, încărcat cu energia pe care ți-o dau atâtea generații care trec prin atelierul tău. Cei peste 100 de studenți la Școlile superioare de Artă sunt o realizare care iți aduce satisfacție aruncând o privire retrospectivă.

E mult, e puțin? Ce ziceți?

Ce sa zic ? Iată ce spun unii absolvenți ai Școlii „Corneliu Baba” din Bistrița :

Georgiana Vrânceanu Cotuțiu, artist vizual care conduce un atelier pentru copii la Bistrița, vorbește despre asta cu mare entuziasm:

„Am avut marele privilegiu să îl am profesor pe pictorul Marcel Lupșe în perioada anilor ‘90, când era deja un pictor cunoscut.

Îmi amintesc și acum foarte limpede multe dintre orele de pictură. Eram fascinați de câte știa, de modul în care ne prezenta temele, de răbdarea cu care ne explica cum e cu încadrarea, proporțiile, cu compoziția…

În anii de după revoluție, erau puține cărți de specialitate. Marcel ne-a adus referințe la care nu aveam acces, albume de artă aduse din casa lui, pensule diferite în funcție de tehnică, scheletul Jean pe care-l foloseam ca model la studiul desenului, și pe care îl adusese pentru noi de la facultatea de medicină.

De la el am învățat tot ce presupune organizarea unui eveniment artistic. Cât de important este să vezi lucrările pe viu în expoziții, cum să le privești… Ne-a dat timpul și cunoștințele sale cu multă dragoste și implicare. Dupa terminarea facultatii,, am rămas aproape de el, a fost ghidul meu în timpul expozițiilor mele, iar atelierul pe care l-am deschis copiilor este influențat de învățăturile sale.

Mentor si prieten nespus de drag, Marcel este un model de om, profesor, pictor care pe mine m-a marcat și pentru care-i mulțumesc și pentru care îi voi fi recunoscătoare mereu, mereu, mereu…„

Paula și Irina Iuoraș (generația 2007-2011) trăiesc ambele pe insula Malta, lucrează în evenimente, dar continuă să practice activități artistice pentru distracție. Își amintesc cu precizie:

„Marcel Lupse a fost profesorul nostru de pictură în ultimii 2 ani de liceu, dar pe lângă pictură ne-a arătat mult mai multe! Ne-a implicat în diferite proiecte care ne-au făcut să iubim mai mult ceea ce făceam.

Adică cât de mult i-a plăcut ceea ce făcea. El a fost mai mult decât un profesor pentru noi, era o figură tată calmă și amabilă care ne-a călăuzit și inspirat pe toți. În zilele de atelier, ne întâmpina întotdeauna cu un zâmbet și căldură, niciodată ursuz.

Ne amintim că în studioul său ne-a arătat picturile și albumele sale de artă. Fără sprijinul său, sfaturile sale, instrumentele sale și … albumele sale de artă, nu am fi avut aceeași inspirație pentru a ne realiza propriile proiecte. Au trecut 10 ani de când nu este profesorul nostru, dar a fost o onoare să-l fi avut mentor în acei ani de liceu. „.

Mulți alți studenți ar putea depune mărturie în aceeași direcție !

Marcel și soția sa Carmen împărtășesc o relație de prietenie cu Franța și în special cu departamentul Nord. Marcel Lupse a expus ca parte a Festivalului Mai în Cambrésis 2009 „12 artiști din România”, un proiect realizat de Asociația „Arts-en-Cambrésis” din Busigny. În același an 2009, a fost, de asemenea, invitatul orașului Le Quesnoy (oraș înfrățit cu Dej, orașul său natal), expus la Maison de la Nouvelle-Zealand și găzduit la primărie de dl Paul Raoult, primar și Marie -José Burlion, responsabil pentru cultură.

Marcel a prezentat peste 100 de expoziții personale sau de grup. În fiecare an participă la mai multe simpozioane, tabere de creație, rezidențe de artiști pe scena națională și internațională. Este prezent în muzee și colecții private din România, dar și în Germania, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Danemarca, Statele Unite, Franța, Ungaria, Israel, Italia, Japonia, Luxemburg, Republica Moldova, Olanda, Polonia, Suedia, Elveția și Turcia.